O amintire luminoasă
Pe Cristi Olariu l-am cunoscut mai bine după ce am devenit cadru didactic al Facultății de Istorie a Universității din București. Îl știam din facultate, dar fusesem colegi doar un an, care pentru mine era ultimul de studentie, cu puține cursuri și mult timp petrecut prin biblioteci, pentru redactarea lucrării de licență, așa că nu aveam prea multe contacte cu colegii din ani mai mici.
Și după ce am ajuns colegi de serviciu, a trecut o vreme până să devenim amici, fiindcă făceam parte din catedre diferite, ne ocupam de subiecte diferite, și soarta celor aflați la început de carieră era să fie zdrobiți sub povara orelor și a sarcinilor administrative, așa ca nu prea era vreme de socializare. Cred că am început să ne cunoaștem mai bine datorită Centrului de Istorie Comparată a Societăților Antice, ai cărui membri fondatori eram amândoi, și de care Cristi se ocupa cu entuziasmul cu care se implica întodeauna în proiectele care îl interesau. Am descoperit astfel că, în pofida “etichetelor” profesionale diferite pe care le purtam, eu de medievistă, el de antichizant, ne preocupau, în mare, aceleași subiecte, legate de sfârțitul lumii romane și de barbari. De aici a început amicala noastră comptetiție privind aproprierea simbolică și teminologică a domeniului de care ne ocupam amândoi, căci eu susțineam că Evul mediu timpuriu coboară până pe la Constantin cel Mare, iar el pretindea că Antichitatea târzie urcă până la Carol cel Mare. Cristi a considerat că a câștigat disputa noastră științifică pe cale instituțională, în momentul în care m-am transferat la Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei.
În realitate, această așa-zisă dispută, în care noi mimam amuzați controverse mai serioase care aveau loc în lumea științifică internațională, a avut consecințe pozitive în colaborarea pe care am avut-o la CICSA, la Cercul de Istorie Medie, în participarea la realizarea unui Manual pentru clasa a IX-a.
Cristi m-a ajutat în organizarea secției de Învățământ la Distanță pe vremea începuturilor acesteia, când carisma și atitudinea sa înțelegătoare au permis surmontarea unor dificultăți pe care eu le aveam în colaborarea cu unii colegi de la altă facultate.
Cred că aceasta este trăsătura pe care am remarcat-o în primul rând la Cristi Olariu : extraordinarul său talent în relațiile interumane. Și când se supăra pe câte cineva, pentru că se supăra și el, ca toată lumea, perora o vreme, cu gesturi grandilocvente, ca un impărat roman în fața trupelor, și apoi redevenea calm. Nu uita ofensa, pentru că avea conștiința propriei demnități, dar continua să aibă o atitudine civilizată față de persoana care îl supărase ori dezamăgise.
Când a început să fie preocupat de arheologie, multă lume l-a privit cu neîncredere, pretextând că el se formase ca un istoric de cabinet, nu ca un arheolog de teren. Bănui că a fost vorba de o reacție la faptul că nu avea niciun magister recunoscut, nu aparținea unei școli identificabile, și oamenilor le era greu sa-l plaseze într-un grup sau în altul. Dar cu încăpățânare a mers an de an pe șantiere, a citit, a scris, a participat la acțiuni științifice specifice, a promovat arheologia în Facultate și în afara ei, așa cum puțini dintre arheologii formați pe șantier din fragedă pruncie o fac.
Ori de câte ori îl vedeam întovărășit de studenți imi dădeam seama că reușește să le transmită entuziasmul, energia, atitudinea sa pozitivă. Și generații de studenți s-au apropiat de istoria antică și de arheologie datorită faptului că l-au avut profesor pe Cristian Olariu.
Mi-a fost greu să scriu aceste rânduri, și sunt conștientă că ele sună searbăd, că nu transmit mare lucru din tristețea profundă pe care mi-a adus-o vestea trecerii sale într-o lume pe care o nădăjduiesc mai bună. Mi-e greu să-mi imaginez că nu îl voi mai întâlni la catedră sau pe coridoare, că nu vom mai pune la cale o ședință de cerc studențesc, sau vreun volum de studii. Că nu vom mai dezbate probleme ale Antichității târzii ori ale Arheologiei industriale. Mi-e greu să accept că nu mai e printre noi, că a devenit doar o amintire. O amintire luminoasă….
Prof. dr. Ecaterina Lung
.
Să zic și eu ceva de domnul profesor… Nu am avut cursuri cu el (ar fi prea mult să folosesc domnia sa – cred ca ar fi făcut mișto de mine) până în anul III, cursul de Ideologie și putere în Imperiul Roman. Dar l-am cunoscut mai devreme, mai exact în vara lui 2008, pe șantierul Halmyris. Fusesem la o prezentare a siturilor unde prezentarea domnului Olariu m-a atras. A fost minunat. Găsisem un profesor cu care puteai să vorbești orice, care te respecta și nu te făcea să te simți prost și ignorant (deși eram, recunosc). Ce m-a impresionat a fost un lucru care l-a făcut în ziua când trebuia să plec. L-am întrebat care drum e mai ieftin și mai scurt până în București, și s-a oferit să mă împrumute cu bani dacă nu îmi ajung. Și mă cunoștea doar de 7 zile.
După aceea, și în următorul an am mers la Halmyris și la Adamclisi unde am cunoscut-o și pe doamna Olariu. Și acolo a încercat să ne facă să ne simțim bine. În anul acela nu mai primeam diurne și nu știu cum aranjase și am stat în gazdă la o femeie fără să trebuiască să plătim. Nu mai zic de perieghezele pe care le făceam și cum se distra când eu mă plângeam că mă băga prin boscheți, arătură etc…
Avea un mod de predare aparte, încerca să explice cât mai pe înțelesul nostru, nu ne era jenă să întrebăm ceva dacă nu înțelegeam, ne explica cu răbdare. Era mereu dispus să te ajute dacă îi cereai ajutorul, cu bibliografie, sfaturi sau idei. Nu degeaba l-au iubit atâția studenți.
Domnul profesor Cristian Olariu va rămâne viu în sufletul meu.
Oana Borlean – Institutul Național al Patrimoniului
.
Domnului Profesor, care nu acordă punctul din oficiu…
15 noiembrie, prima zi la bibliotecă. Mă angajasem cu carte de muncă în plin semestru. O sală cu 100 de locuri, toate ocupate, în hol câteva perechi de ochi ţintiţi nerăbdători (şi disperaţi) asupra beculeţului de la intrarea în sală. Fiind şi atunci probleme cu personalul, s-a făcut derogare de la regulament şi, după o instrucţie de circa o oră, am fost aruncată în prima linie.
Eram relaxată, ordinea impusă de zodie şi disciplina dictată de mine îmi dădeau siguranţă. Aveam şi o umbră protectoare: colega mea mai veche, delegată să mă instruiască. Şi, cel mai important, simţeam că publicul mă place (iar eu speculez întotdeauna asta). Îndeplineam orice sarcină ca la carte – ţineam minte chiar şi să aprind beculeţul când, cu greu, se elibera vreun loc. Un singur lucru pare că uitasem: indiferent cât de aglomerat ar fi fost, cadrele didactice aveau prioritate. De unde era să ştiu că în şirul indian format în faţa catedrei se afla, pe atunci, un asistent: eram tineri toţi. Abia în momentul în care a ajuns în dreptul meu şi a trântit pe catedră cele 10 volume (atunci) din „Istoria culturii şi civilizaţiei” a lui Drâmba şi a rostit: „Olariu” am înţeles ca mai am de lucrat la atenţia distributivă…
Am întins mâna în spate după umbra mea, nici nu realizasem când a plecat de lângă mine (şi acum mă întreb dacă n-a fost cumva un complot…o glumă…), am simţit că se despică podiumul în nşpe mii de bucăţi, am încercat să calculez în gând câţi bani iau pentru doar 2-3 ore (mai ştiam eu câte?) ore de lucru..şi am inspirat un „N-am ştiut!”…Cu un zâmbet abia ascuns, dar îngăduitor, îşi ia permisul cu cererea de lectură din ţambal (cutia în care se ţin permisele) şi mi le aşază pe masă. Linia cu care am anulat acea cerere a fost cea mai frântă linie trasată vreodată de mine…
Iniţial, am crezut, jur, că este o glumă. Proastă, de data asta….
Tina Petroiu – BCU București
Ieri, cu ocazia zilei Roșiei Montane, mi-am amintit de o conferință despre exploatarea aurului de către romani în Dacia, la care am fost cu domnul profesor și mi-au dat lacrimile. Îmi voi aminti mereu, cu regret, de dânsul. A fost un om deosebit. Este o mare pierdere pentru Facultatea de Istorie și, în special, pentru viitoarele generații de studenți care nu vor mai apuca să meargă pe șantierele unde săpa. Ar fi avut multe de învățat. Domnul profesor era deschis oricăror întrebări și explicații. Avea multă rabdare și nu făcea pe nimeni sa se simtă prost. Vorbea frumos, nu jignea și era foarte apropiat de studenți. Cu mine s-a purtat ireproșabil. Cu siguranță nu voi uita niciodata acea perioada. Chiar în prima zi în care am venit mi-a împrumutat cortul dansului, în care am dormit timp de doua saptămâni, cât am lucrat acolo. Apoi mi-a prezentat șantierul printr-un ghidaj atât de bine fâcut, încât am înțeles perfect și am fost apoi, la randul meu, capabilă să ghidez alte persoane. Avea un stil de a explica atât de bun, încât oricine îl asculta memora instantaneu toate ideile expuse (iar asta era valabil și la cursuri). Pe toata perioada în care am stat acolo, mi-a vorbit în permanență frumos, fapt pe care îl voi aprecia, cu siguranță, toată viața. Dumnezeu să-l odihnească!